Are ochii strălucitori şi toată energia din lume

De: Luminiţa Tănasie

Fotografii: Dan Dinu

Are ochii strălucitori și toată energia din lume. Amalia Dumbravă e biolog la Administrația Parcului Natural Porțile de Fier în cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva. O meserie pe care puține femei o fac în ariile naturale protejate din România. O meserie despre care mi-a vorbit cu mult elan, cu umor și cu bucuria omului care se simte la locul potrivit. Deși nu a știut de la început care e acela, ci l-a descoperit pe drum, o dată cu descoperirea a cine era ea cu adevărat.

Când nu mai pot, merg pe Ciucaru. De acolo de sus toate lucrurile au o altă perspectivă. De acolo îmi iau înapoi energia.

De ce ai ales să fii biolog?

Eu am ajuns biolog din întâmplare. Când eram la liceu voiam să mă fac polițist. Imaginează-ți!! ( râde). Dar se vede că lucrurile nu au ieșit cum trebuie și nu am fost destul de bună pentru asta, așa că nu am luat examenul de admitere la Academia de Poliție. În vacanța de vară m-am dus împreună cu mama și cu verișorul meu la Timișoara, să se înscrie el la facultatea de Ecologie și Protecția Mediului. Și dacă tot m-am dus, mama a insistat să mă înscriu și eu. Apoi, dacă nu am intrat la poliție, am mers și eu la ecologie.

Până atunci eu nu avusesem colegi sau prieteni cu care să ies la munte. Ei, aici erau oameni care asta faceau. Și mi-a plăcut și mie. Și am rămas.

Primul an a fost foarte greu, colegii mei făcuseră mai multă biologie în liceu, am avut și niște materii grele – zoologia nevertebratelor de exemplu. He, he, nici să învăț nu știam. Am tocit o grămadă și tot am ajuns cu cinci restanțe în vară. Asta a fost, le-am luat.

Momentul în care a început să îmi placă a fost practica, partea de teren. Până atunci eu nu avusesem colegi sau prieteni cu care să ies la munte. Ei, aici erau oameni care asta faceau. Și mi-a plăcut și mie. Și am rămas. Din anul al doilea a fost frumos, am început botanica, zoologia vertebratelor, aveam ce să văd, pe ce să pun mâna.

Pe atunci eu eram mai “pitzi “ așa, cum mă îmbrăcam, cum mă purtam. Aveam niște cercei din ăia mari, niște cercuri mari în urechi (hohot de râs). Și a apărut oportunitatea pentru noi studenții să facem voluntariat în Parcul Natural Lunca Mureșului, care fusese înființat de curând. Am zis că merg și eu. Iar domnul profesor îmi zice: “Da, tu poți să mergi, dar cerceii ăștia trebuie să îi dai jos acolo, că sunt tare mari și cine știe, se agață în vreo creangă și îți rupe urechea!”. Așa că i-am dat jos și m-am dus. I-am dat jos definitiv atunci (zâmbește cu ochii). A fost foarte frumos acolo, am fost pe teren tot timpul, am stat seara la foc cu colegii, era altceva față de lumea pe care o știam eu.

Cum ai ajuns în administrația Parcului Natural Porțile de Fier?

În ultimul an de facultate am aflat de la Milca Petrovici că biologul de la Parcul Natural Porțile de Fier urma să plece. Toți ne gândeam atunci ce să facem, unde să mergem să lucrăm. Eu m-am gandit să îi scriu o scrisoare biologului, lui Sretko Milanovici. În timpul acesta venise și mama să mă ia cu toate cele să mă mut de la Timișoara, că anul universitar se terminase.

Și îmi răspunde el că dăduse scrisoarea mea directorului de la parc. Am mers și eu la director care mi-a spus că sunt mai mulți candidați și că, dacă va fi și un bărbat printre ei, el va prefera să lucreze cu un bărbat, nu cu o femeie. Cam așa stăteau lucrurile.

Anul acela am câștigat o bursa de la Milvus și am studiat muște și păianjeni. Și am așteptat. Aproape toată echipa veche de la Parcul Porțile de Fier plecase. Apoi,  în septembrie 2007, domnul director Marian Jiplea, care tocmai venise nou, m-a sunat și m-am dus să mă întâlnesc cu el. Timp de doi ani am făcut voluntariat pentru ei, nu au putut să mă plătească. Dar eu le-am zis: “Mă mut cu cortul la voi în curte, dacă nu am bani de casă, dar de aici nu plec”. Și după doi ani am dat concurs pentru post și aici sunt și acum.

Ai avut un mentor, cineva care te-a influențat sau te-a ajutat mai mult?

La facultate i-am avut pe Milca Petrovici și pe Adrian Simitean, decanul meu de an. Apoi l-am cunoscut pe Cosmin Manci, el m-a ajutat foarte mult, cu literatură, cu toată cunoașterea lui, cu pasiunea pentru meserie. El mi-a dat sfaturi, mi-a orientat cercetarea.

La parc avem o echipă faină, fără echipă nu se poate.

Mai este domnul director Jiplea de la parc, dânsul este ca un părinte pentru noi aici, ne mai și ceartă uneori dar învățăm mult de la el și știm că, într-un fel, are grijă de noi.

Și mai este soțul meu. El mă înțelege foarte mult, în ultimii patru ani a devenit și el ranger, dar de la început el a înțeles pasiunea și nevoia mea de a merge pe teren. Și mă sprijină mereu. E vorba de încredere aici.

Eu sunt o persoană care se adaptează și am avut mult noroc, de oameni buni profesioniști și integri. Și la parc avem o echipă faină, fără echipă nu se poate.  Ne echilibrăm unii pe alții și ne completăm cât putem. Asta nu înseamnă că toți colegii mei îți vor spune că sunt drăguță, dacă îi întrebi (râde în hohote). De multe ori sunt mai extremistă poate, noi biologii uneori gândim doar cu sufletul, am vrea să păstrăm toate speciile, să facem cum considerăm noi că e mai bine doar pentru ele. Dar mai sunt și oamenii, comunitățile, și ei sunt importanți. Trebuie să ne ghidăm după cadrul legal și să facem cum este corect.

Care e cel mai provocator lucru în munca ta?

Să fiu diplomat, asta e mai greu (zămbește). Vezi, la parc, nu e vorba doar despre mers pe teren, trebuie să mă și întâlnesc și să vorbesc cu diverși oameni, primari, politicieni de la nivel local. Uneori merg și la câte o emisiune la radio sau la tv. Și atunci trebuie să știu cum să îmi mențin echilibrul. Când știi că ai dreptate și ca anumite investiții pot afecta parcul e greu să fiu echilibrată și să am argumente pe care ei să le înțeleagă pentru a îi convinge.

Cum să îi zici lui badea Gheorghe – “Uite de azi nu mai ai voie să pescuiești aici!”?  Și el îmi spune “Păi cum așa, că uite și tata, și bunicul și străbunicul tot aici au pescuit și totul e fost bine!?” Cum să îi zici? Asta e.

Din experiența ta, ce îi face pe oameni să protejeze natura?

Banii. Poate nu e ce te așteptai să zic. Dar eu asta am văzut. Acolo unde există compensații bănești pentru protejarea anumitor zone sau specii, acolo oamenii sunt ok cu asta. Cum sunt banii care vin de la APIA, compensațiile pentru speciile de păsări care sunt protejate. Dacă ar exista compensații pentru măsurile impuse prin Natura2000, sau pentru alte tipuri de măsuri, lucrurile ar fi mai simple și mai firești pentru oameni, că ei resursele acestea le-au folosit de când se știu.

Apoi mai este mediatizarea, să ajungă mesajul la fiecare om, să îl înțeleagă, să știe ce și cum se întâmplă.

Omul sfințește locul.

Ce i-ai spune acum unui tânăr biolog?

Că e important să meargă pe teren, să facă totul cu pasiune, să știe că asta își dorește cu adevărat. Apoi e important echilibrul și deschiderea, disponibilitatea pentru colaborare. Cum am zis, echipa e importantă și asta înveți lucrând cu oamenii. Omul sfințește locul. Dacă pui pasiune lucrurile ies bine. Și cu timpul câștigi și în înțelepciune.

Acestea ar fi: echilibru, suflet, disponibilitate.

Articolul este scris in cadrul proiectului „Oameni pentru Natură”, finanţat de Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *