Un biolog de teren este de neoprit

Autor: Luminiţa Tănasie

Foto: Bogdan Ciungara, Călin Hodor, Dan Dinu

De mai mulți ani Călin Hodor colindă țara săptămână de săptămână, să vadă la fața locului, nu din cărți, care este impactul dezvoltării pe care ne-o dorim asupra naturii. Autostrăzi, drumuri expres, parcuri eoliene. În oraș îl găsesc făcând rapoarte, cu laptopul în față și cu următorul traseu în gând. În fotografii e mereu cu binoclul la gât. Acolo e pasiunea lui. Păsările. Când vorbește de asta se strecoară o lumină ghidușă în toate cuvintele, iar  amintirile care pornesc din ea sunt vii, cu duh și plăcere de viață. Ele răzbat dincolo de termenii prezentului – ecoducte, studii, monitorizări, evaluări. Călin Hodor mustește de plăcerea de a fi el însuși.

Întotdeauna m-a fascinat interacțiunea animalelor cu mediul, cu oamenii, impactul diferitelor industrii asupra speciilor.

Cum ai ajuns să faci meseria asta?

Cum am ajuns? Nu știu, că nu am facut nimic, toată viața nu am făcut nimic altceva, numai asta. De când eram mic, acasă, numai asta făceam, toată ziua stăteam pe dealuri, prin câmpii, prin păduri.

Mergeai singur sau cu prietenii, cu familia?

Singur, singur mergeam. Familia a fost tot timpul destul de descuranjantă. Adică, pe vremea aia, dacă deveneai biolog puteai să fii ori profesor, ori să lucrezi pe la ceva muzeu. Nu prea aveai cine știe ce perspective. Așa că ei nu m-or încurajat în direcția asta. Am făcut liceul silvic, unde mi-a plăcut mult. Că erau lucruri practice, am învățat acolo multe despre pădure. Apoi am intrat la Facultatea de Silvicultură din Brașov. Acolo nu mi-a plăcut deloc, nu era nimic, doar teorie, din primul semestru am vrut să renunț. Până la urmă am stat trei ani. Când m-am întors acasă le-am spus că m-au exmatriculat, abia atunci au sunat părinții la facultate și au aflat că nu era nimic în neregulă și că oamenii mă așteptau acolo să mă întorc în toamnă. Dar eu nu am mai vrut. Am stat un an acasă și apoi am intrat la Facultatea de Biologie la București. Țin minte și acum o discuție pe care am avut-o cu tata, când m-am întors de la Brașov. El m-o luat așa la o plimbare și m-a întrebat cam ce meserie îi asta pe care o vreau eu, cum ar fi o zi din viața unui biolog. Și eu i-am spus că o să mă scol dimineața devreme și o să merg pe câmp să urmăresc păsări și o să le trec într-un registru. “Nu, asta nu poate să fie o meserie normală” așa mi-a zis el atunci. “Trebuie să te însori cu o fată bogată ca să poți să trăiești”( râdem amândoi). Și nu am găsit. O fată bogată. Asta e.     

Și cum a fost facultatea asta aleasă a doua oară?

A fost fain, foarte fain. Acolo mi-a plăcut. Eu am fost la biologie animală. Și în anul patru toată lumea se gândea ce o să facă, toți colegii mei erau preocupați de asta. Îmi aduc aminte că veneam într-o dimineață de la Grădina Botanică, unde mersesem să inelăm păsări. Mergeam seara după ce plecau oamenii și dimineața înainte să vină ei. Și aveam niște fețe lungi așa și niște bețe mari cu care lăsam plasele. Și oamenii ne întrebau – “ce faceți voi acolo? Ce o să faceți de acum înainte?”.

Eu nu eram preocupat de asta. Nu știam ce o să fac. Niciodată nu mi-am făcut planuri, în toată viața mea nu mi-am făcut planuri. Am avut următoarea filozofie – Întotdeauna m-am străduit să fiu atâta de bun, nu foarte bun, doar atâta de bun încât cineva să aibă nevoie de mine. Asta am făcut eu. De felul meu sunt leneș (râde în barbă) așa sunt eu. Și atunci fac numai ce îmi place, cum îmi place, iar alții care au nevoie de mine și de cunoștințele mele vin spre mine și mă caută. Eu nici acum nu am blog, nu am site, nu am mai scris nimic pe pagina de facebook pentru firma mea de aproape de doi ani cred. Am destul de mult de lucru și nu am nevoie să scriu ca să fiu găsit.

Lucram foarte mult în perioada aia, de dimineața până a doua zi dimineața uneori. Și nu ne plângeam, ne plăcea, era o atmosferă bună. Și muntele era minunat. (…) Ăla a fost “dream job.”

Ai avut vreun mentor în viață?

Din păcate nu. Chiar, la un moment dat mi-am pus problema dacă nu cumva sunt bolnav mintal ( râde ). Știi, când ești adolescent și îți pui tot felul de întrebări…eu eram singurul din grupul meu care mergeam după păsări. Nu numai după păsări, că apoi am mers și după alte animale. Dar nu mergeam la fotbal, nu mergeam să joc bambilici, nu mergeam în tabere de frică să nu pierd cine știe ce cuib de pasăre pe care îl urmăream eu și care urma să eclozeze între timp. La un moment dat am pus afișe acasă, în Hunedoara, căutând pe cineva care să vrea să meargă cu mine după păsări, dar nu am găsit pe nimeni atunci. Așa că mi-am pus problema dacă nu am cumva o boală mintală. Nici acum nu sunt chiar sigur că nu sunt bolnav….nu e chiar o chestie normală ceea ce fac eu.

Am norocul că am o familie foarte faină, pe Cristina și pe Sylvia, că ele mă înțeleg.

Lor le place, mergi și cu ele?

Sylvia a fost foarte pasionată de natură de când era mică. Ea a interacționat mult cu animalele de copil. Și acum îi place să iasă cu mine, în weekend când sunt acasă. E în clasa a opta și are interes pentru biologie, pentru geografie – e olimpică națională la ambele. Dar la biologie ea e interesată mai mult de ceea ce se petrece în interiorul animalelor, de genetică, de biologie moleculară. Interesul meu se oprește la nivel de individ. De asta sunt eu interesat, de indivizi si de populațiile de animale, de interacțiunea lor cu mediul, cu noi oamenii. Poate și din cauză că vin dintr-un oraș în care impactul omului asupra mediului este mare – Hunedoara.

Cum ai început să faci studii?

La un an, doi după facultate Erika m-a recrutat și m-a adus să lucrez la Parcul Național Retezat. Am lucrat acolo până după ce s-a născut Sylvia. Doar atunci am plecat. A fost fain, foarte fain la Retezat. Ăla a fost “dream job”. 

E nevoie ca cineva să urmărească dacă planul de reducere a impactului se respectă,(…) Mi-am luat ceva blesteme de la ingineri și constructori pentru că i-am oprit sau am întârziat lucrările.

De ce?

Eram toți o echipă faină și Erika era un exemplu pentru noi. Lucram foarte mult în perioada aia, de dimineața până a doua zi dimineața uneori. Și nu ne plângeam, ne plăcea, era o atmosferă bună. Și muntele era minunat. Fain, era ca o relaxare și o veselie continuă. Erika a plecat prima de acolo, iar apoi ne-am dus cu toții. Ar fi fost fain dacă ar fi putut să ne plătească mai bine, în general ca oamenii de la parcuri să fie plătiți mai bine. Probabil mulți dintre ei ar fi rămas.

Așa a fost, s-a născut Sylvia, banii nu ne ajungeau, am plecat. Încă din facultate participasem la niște studii de evaluare a impactului asupra mediului.

Cum e cu industriile astea, există un interes real pentru soluții de reducere a impactului asupra mediului?

Eu am lucrat pentru cele mai mari industrii în România în domeniul ăsta – minerit, petrol și gaze, autostrăzi, eoliene. Interes există, adică cei cu care am lucrat eu. Că eu nici nu accept proiecte oricum, doar în condițiile mele accept clienți. Adică să existe timp suficient și posibilitatea de a colecta date reale din teren, iar ei să accepte soluțiile propuse de mine.

Unde nu am eu controlul este la faza de implementare a soluțiilor, că de multe ori nu ajung să și monitorizez ceea ce se întâmplă. Dar aici e treaba ONG-urilor. E nevoie ca cineva să urmărească dacă planul de reducere a impactului se respectă, dacă se face compensarea care a fost propusă, e nevoie de o monitorizare care, din păcate, nu se face. În multe cazuri se face multă zarvă înainte de începerea unui proiect. Un timp. Apoi, după ce proiectul începe, nimeni nu mai urmărește ce se întâmplă.

Dacă sunt eu angajat să fac partea de monitorizare, atunci da, pot să am controlul asupra a ceea ce se face. Atunci pot să merg la ei, să îi opresc dacă nu respectă planul făcut, să pun condiții. Mi-am luat ceva blesteme de la ingineri și constructori pentru că i-am oprit sau am întârziat lucrările.

Eu consider că un studiu bine făcut, onest, real, este prima măsura de reducere a impactului unui proiect.

Ce ai recomanda unui ONG care vrea să conteste un studiu de impact?

Să-l conteste. Să-l conteste sigur. Dar să-l conteste cu argumente serioase, nu cu povești, că asta e problema că de multe ori nu au argumente adevărate. Și să dea în judecată și beneficiarul și pe cel care elaborează studiul. Noi, firma noastră, nu am fost dați în judecată niciodată. E greu pentru tine…pentru că uite ce se întămplă. Un ONG nu are puterea financiară și în unele cazuri nici cunoștințele necesare care să îi permită să colecteze date adevărate care să contrazică un studiu de impact bun. Și atunci ei ce fac, de multe ori, și asta le spun și eu clienților mei la început, de multe ori ei folosesc studiile de impact prost făcute, sau făcute din birou, ca arme împotriva proiectelor. Despre asta e vorba. Unii dintre clienți înțeleg asta și mergem împreună. Alții nu înțeleg și atunci ei merg cu altcineva, că eu numai așa lucrez, pe realitate.

Sunt cazuri când, pe baza datelor mele, se poate opri un proiect. Am avut un caz cu un studiu la care făceam doar partea de biodiversitate, pentru niște microhidrocentrale. Și după ce au mers ihtiologii pe teren și au găsit niște specii am scris o scrisoare antreprenorului studiului în care i-am spus că trebuie să ne oprim cu lucrarea, că nu se poate face pentru că speciile respective vor fi afectate. El a refuzat. Eu am încetat colaborarea cu ei, a fost prima și ultima dată când am lucrat împreună.

Eu consider că un studiu bine făcut, onest, real, este prima măsura de reducere a impactului unui proiect. Pentru că nu poți să propui nici o intervenție de reducere a impactului dacă nu știi cu adevărat asupra cui este impactul, dacă nu știi ce ai acolo. Poți să ai cele mai frumoase și fanteziste idei, dar dacă nu știi care e realitatea din teren poate că ele nu îți folosesc la nimic. Doar cheltuieşti bani. Cum sunt ecoductele, de exemplu. Părerea mea este că ele nu sunt chiar atât de eficiente pe cât ar fi nevoie. Mai eficiente ar fi niște viaducte mai lungi, pe distanțe mai mari, care să permită speciilor să treacă pe sub autostradă.

De multe ori facem lucruri doar pentru că cineva are nevoie să le vadă. Și asta e o problemă. E ca și cu puii de căprior găsiți în pădure. Chiar dacă oamenilor li se spune că nu e bine să îi ia, că mama lor se va întoarce pentru ei, să îi lase acolo, totuși oamenii îi iau. Și fac o prostie cu asta. Așa simt ei că salvează natura. Așa și cu ecoductele. Așa simțim că salvăm ceva, deși, de multe ori, nu salvăm.

Un biolog de teren este de neoprit. Așa e el, nu ai cu ce să îl încurajezi, ce să îi spui, el știe că asta e viața lui. Și nu poate altfel. Nu am sfaturi de dat, că oamenii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să facă ceea ce simt că e adevărat în ei.

Articolul este scris in cadrul proiectului „Oameni pentru Natură”, finanţat de Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România.