Eu cred că în centrul a ceea ce facem noi, este plăcerea de a lucra.

Autor: Luminiţa Tănasie

Fotografii: Bogdan Ciungara, Radu Colţea, Dan Ionescu

Când îl asculți vorbind îți dai seama că Dan este omul faptelor. Indiferent de rolurile pe care le are în fiecare zi, determinarea lui e aceeași. Chiar și în conversație, când îl întrebi despre el, îți spune de fapt despre lucrurile pe care le-a făcut, le-a realizat, despre ceea ce lasă în urmă. Aceasta e lentila prin care privește viața – cu toții avem câte una – urma imprimată în lume de munca sa, de pasiunea sa, de ceea ce a putut să dea mai departe.

Cred că sunt făcut pentru așa ceva, pentru a mă implica direct în management, în administrare, în partea practică a lucrurilor.

Dan, deja de mulți ani predai la Facultatea de Silvicultură din Brașov, care este domeniul tău?

Eu predau mai multe cursuri, la zi, la master, la învățământul la distanță:  Salmonicultură, Ornitologie, Dinamica ecosistemelor forestiere, Conservarea faunei și a habitatelor. Acesta din urmă este creația mea, eu l-am inventat pentru studenții de la secția Cinegetică.

Cum adică l-ai inventat, de ce?

Ideea a fost că cei care terminau secția asta nu aveau nici o bază, adică nu aveau nimic, nici un fel de cunoștințe despre conservarea biodiversității. Așa că am pornit de la fauna cinegetică la început și de la habitatele specifice și am făcut un curs în care am inclus și aspecte de legislație, directive europene. L-am făcut astfel încât studenții să poată înțelege cadrul în care se desfășoară activitatea aceasta, pentru ca apoi, dacă sunt interesați și ajung să se întâlnească în munca lor cu ceva, să știe de unde s-o apuce.

Foarte fain. Și cum e facultatea acum, față de vremea când erai tu student?

Facultatea arată mult mai bine și este dotată material. Sunt și mulți profesori din generația mai tânără acum. Studenții sunt mai puțini și, ca medie, mai dezinteresați de studiu. E destul de frustrant ceea ce se întâmplă în învățământul superior în general, cel puțin pentru mine. Eu am o imagine mult mai practică, mai pragmatică a ceea ce ar trebui să fie educația la facultate. Din păcate cadrul legal nu ne dă o libertate în întocmirea curriculumului, nu poți să faci lucrurile așa cum le-ai dori, să predai ceea ce se cere pe piața muncii de exemplu, pentru ca tinerii să vadă mai multă relevanță în ceea ce facem noi. E destul de greu.

Și pe tine ce te motivează să rămâi în educație?

Îmi place să interacționez cu studenții, îmi place mult să îi introduc în domeniile acestea care mă pasionează, să îi fac să vadă dincolo de ceea ce înseamnă în mod tradițional silvicultura. Am predat și un curs de  Arii protejate, tot la secția de Cinegetică și asta îmi place, să deschid domeniul conservării naturii către ei, să înțeleagă mecanismele și să învețe cum să ia decizii în realitate. Cât reușesc nu știu, dar eu asta îmi doresc și încerc.

Însă, de ceva timp, cam de 20 de ani, am fost atras și am început să mă implic și în partea practică a conservării naturii iar asta mă ajută să aduc exemple din viața reală în facultate.  Cred că sunt făcut pentru așa ceva, pentru a mă implica direct în management, în administrare, în partea practică a lucrurilor.

Îmi aduc aminte când a apărut primul Atlas Zoologic, prin anii ’80 cred, l-am citit de zeci de ori, am făcut însemnări pe el.

Cum ai ajuns să îți dai seama de asta?

Păi eu sunt de fapt bucureștean, primii 18 ani am locuit acolo. Am făcut un liceu teoretic, Jean Monet, la București. Am dat la facultate în ’92 că ne-am mutat cu familia la Brașov. Și atunci am dat la silvicultură. Nu prea știam eu cu ce se mănâncă asta, probabil aveam o imagine mai mult poetică așa, nu vedeam prea mult partea practică. Dar eram pasionat de faună. Asta am avut-o de mic copil, de pe la 10 ani. Îmi aduc aminte când a apărut primul Atlas Zoologic, prin anii ’80 cred, l-am citit de zeci de ori, am făcut însemnări pe el. Apoi mai mergeam la Muzeul Antipa când eram în București. Iar tata mă ducea mult în natură. Și așa am descoperit păsările, mai ales păsările de apă. Bucureștiul e înconjurat de lacuri și acolo mergeam tot timpul de mic cu ai mei.

Când am venit în Brașov și am văzut că e tot numai munte aici am vrut inițial să mă întorc cumva înapoi. Deși nu mai aveam casă acolo, mai era doar o mătușă iar eu îi tot spuneam lui tata că o să mă întorc să stau cu ea.

Tata era medic la spitalul de copii. Și bietul de el a tot întrebat pe la spital, pe la asistente, dacă nu știe cineva un loc “că uite băiatul ăsta e înnebunit și vrea să plece înapoi la București.” Și, într-o zi, a venit cineva și i-a spus – “Domnu’ doctor, da’ de ce nu îl duceți la Dumbrăvița, la Rotbav, astea sunt aici la 20 de kilometri. Poate îi place.” Și cred că i-a dat și o schiță ceva, cum să ajungem acolo. Pe atunci nu era internet, Google Maps sau altele pe care le avem acum la îndemână ca să descoperim lumea.

Așa am ajuns eu prima dată să cunosc și să mă îndrăgostesc de locurile astea, m-am atașat de ele și cu ele am rămas până în ziua de azi.

Eram mai timid așa, nu puteam să interacționez cu greii care erau acolo, ornitologi celebrii. Dar tata m-a dus și mi-a făcut cunoștință cu oamenii și apoi, în ’90 m-am înscris în SOR. Deci se poate spune că sunt un bătrân în organizația asta.

Cum ai început să colaborezi cu Societatea Ornitologică Română (SOR)?

Eu am fost printre primii zeci de membrii SOR în anii ’90. De când eram la București. În noiembrie 1989 cred, atunci a fost organizat la Centrala Ornitologică din București un simpozion. Cine ar fi crezut că într-o lună avea să vină revoluția? Eu eram elev la liceu, m-am dus cu tatăl meu. Eram mai timid așa, nu puteam să interacționez cu greii care erau acolo, ornitologi celebrii. Dar tata m-a dus și mi-a făcut cunoștință cu oamenii și apoi, în ’90 m-am înscris în SOR. Deci se poate spune că sunt un bătrân în organizația asta.

Apoi a fost prima tabără de inelare la Histria, tot  în acel an. Pentru mine a fost o experiență care mi-a dat un imbold pentru pasiunea mea. De-a lungul anilor am fost și membru în Consiliul Director la SOR, vreo două mandate.

Iar apoi te-ai implicat în conservarea și administrarea sitului Dumbrăvița?

Da, eu aici am făcut studii, cercetări și apoi, la un moment dat, m-am decis să mă implic în administrarea zonei. Eu zic că așa lăsăm ceva în urmă, dacă ne implicăm practic și facem ceva, cu pasiunea pe care o avem. Și dacă suntem serioși, profesioniști și avem și rezultate, atunci merită. Și ceea ce facem noi se transmite și altora. Într-un fel sau altul.

De exemplu la noi, în Dumbrăvița, vin mulți străini care, indiferent de meseria lor, sunt pasionați de păsări. Și după ce îi ghidăm în zonă, la finalul excursiei, vine câte unul și îmi zice “Dane, cum e posibil ca pe o suprafață de doar câteva zeci, sute de hectare, să aveți așa ceva?!!” Ei sunt oameni umblați în diverse zone din lume, și totuși consideră că ceea ce avem noi aici e deosebit. Este o concentrare mare de specii de păsări, unele foarte interesante, pe o suprafață mică. Un alt aspect este faptul că, datorită măsurilor de management aplicate, observăm în fiecare an specii noi.

Administrarea zonei s-a făcut, până în 2018, când custodiile au fost luate de la noi, în parteneriat cu un agent economic, firma Doripesco. Deci, avem un interes economic, avem pază, se ține nivelul apei în perioada de cuibărit, toamna se golesc bazinele și se scoate peștele și vin alte specii de păsări. Există o succesiune de măsuri care contribuie la menținerea acestei diversități.

Experiența asta ne-a învățat cât de important este să discuți, să comunici, chiar dacă sunt probleme. Mai ales dacă sunt probleme.

Sunt puține exemple în România de administrare a unei arii protejate în parteneriat cu o firmă. Cum ați reușit voi aici, care consideri că a fost ingredientul succesului?

Eu personal am fost unul din ăsta bătăios așa, la început m-am dus cu o atitudine “nu se poate, nu se mai face asta, nici asta, gata, opriți totul” . Am început greșit cu ei, nu am știut ce și cum să facem. Nu am știut ce înseamnă un management, așezarea la masa de discuții “hai să vedem ce avantaje ai tu, ce interese avem, ce restricții sunt și cum putem să le armonizăm”. Trebuie să fim foarte deschiși cu asta, poate că sunt greșeli care s-au mai făcut, sau le vor mai face și alții. Important e să învățăm din ele.

Experiența asta ne-a învățat cât de important este să discuți, să comunici, chiar dacă sunt probleme. Mai ales dacă sunt probleme. Așa că această colaborare este obținută în timp, discutând și planificând împreună, încercând să găsim soluții atât pentru susținerea fermei piscicole cât și pentru păsări. Sunt multe locuri în țară în care fermele piscicole au dat faliment, iar acolo speciile de păsări s-au redus dramatic. Așa că pentru noi este important ca firma să aibă piață de desfacere, să aibă un marketing bun, aceste lucruri ne ajută și pe noi.

Practic conservarea și interesul economic se susțin reciproc aici, vin și turiști, grupuri care fac birdwatching (en. observare de păsări), plătesc taxe pentru asta. De aceea cu toții vrem să menținem ceea ce avem. Iar rezultatele dovedesc că am reușit până acum.

Cum a fost relația pe care ați avut-o cu comunitățile locale din zona sitului?

Cu comunitățile umane din zonă am avut discuții pentru partea de pădure, de pe Măgura Codlei. Acolo sunt aproximativ 2000 de hectare de pădure care aparțin orașului. Noi deja știam care sunt parcelele silvice importante pentru păsări – asta e important, să ai date, să faci lucruri bazate pe realitate și pe cunoștințele din teren – în principal pentru ciocănitori, bufnițe, mai ales huhurezul mare, și ceva muscari. Apoi, sus, în abruptul Măgurii, sunt cam 300 de hectare de pădure care nu au fost parcurse cu nici un fel de tăiere. Acestea sunt păduri de valoare mare.  

Cu toate acestea am făcut o prezentare și un document cu argumente, pentru Consiliul Local din Codlea. Și le-am explicat posibilitățile, de poteci tematice, de turism, de valoare a pădurii pentru recreere, pentru educație, le-am argumentat faptul că ecosistemul se schimbă radical atunci când tai pădurea bătrână. Sigur, o înlocuiești cu una tânără, e tot pădure, dar nu mai e același lucru.

În două luni s-a dat hotărârea prin care peste de 200 de hectare de pădure să fie trecute la o categorie unde sunt permise doar intervenții minime, tăieri de igienă sau accidentale.

Toată povestea asta s-a întâmplat după ce deja nu mai eram custozi ai sitului Natura 2000, după ce Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate a preluat toate custodiile.

Cum vezi tu viitorul în problema asta cu custodiile?

Păi ce să zic…..eu aici sunt și mă ocup în continuare de zona asta, nu o să o las acum, că nu mai sunt custode. Eu cred că în centrul a ceea ce facem noi, a ceea ce fac majoritatea colegilor din ariile protejate este plăcerea de a lucra. Cred că nimeni nu poate să facă meseria asta constrâns. Avem experiență de zeci de ani, avem expertiză, avem pasiune. Cred că a fost o greșeală faptul că am fost excluși de la administrarea acestor zone, așa cum cred că a fost o greșeală că au fost excluși agenții economici privați. Instituțiile statului nu au destul personal și nici experiență suficientă ca să facă asta.

Așa că sper că se va reveni la o formulă în care să poată fi implicați în management toți cei care pot să contribuie. Interesul ar trebui să fie să facem ceva în aceste zone, să lăsăm ceva în urmă, practic, nu doar pe hârtie.

Articolul este scris în cadrul proiectului Oameni pentru Natură finanţat de Fundaţia Pentru Parteneriat şi MOL România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *