Cum este să fii director de parc?

Autor: Luminița Tănasie

Foto: Mircea Vergheleț

Când îl întălnești pe Mircea Vergheleț te întâmpină seriozitatea lui. Vorbește scurt, direct în miezul lucrurilor, ca și cum, uneori, vorbele ar fi de prisos într-o lume a oamenilor care se măsoară după ceea ce fac. Și după cât de mult pot duce. Iar el duce, de mai bine de 15 ani, la pas, în fiecare zi, administrarea unuia dintre primele parcuri naționale din România. Parcul Național Piatra Craiului. Totul se leagă de asta, de la un moment dat în timp, când a avut oportunitatea și curajul, de a alege o cale nouă. Cu bune și cu rele, cum s-a dovedit pe parcurs. Cu frumusețe și cu conflicte. O cale urmată cu insistență, cu piedici, cu greutăți, cu învățăminte.

Meseria de director e și cu bune și cu rele. E o răspundere mare oriunde, să administrezi un parc național, să lucrezi cu toate felurile de oameni. Cea mai frumoasă parte e să merg pe teren. Apoi sunt multe întâlniri, unele sunt mai formale, mai oficiale. În altele cunoști oameni interesanți, deosebiți, de la care ai ce învăța.

Povestea se deschide încet, încet, iar în imagine apar cocoșul de munte, fluturașul de stâncă, cerbii boncănind și ciutele. În fotografiile lui Mircea. Dincolo de cuvinte. Și prin ele poți ajunge să zărești pasiunea și îndărătnicia baiatului cu rădăcini pe Valea Cernei, care își petrecea toate vacanțele la Cerna Sat, una dintre cele mai îndepărtate localități în Munții Godeanu.

Am fost rău, colțos, fioros. Cu timpul m-am mai îmbunat. Când ești tânăr ești mai insistent, dacă mă dădeau afară pe ușă eu intram pe fereastră. De mai multe ori. Pănă reușeam. Probabil că se putea și necolțos, dar așa sunt eu.

Așa au fost începuturile.

Eu am mers la silvicultură. Părinții nu ne-au impus să facem una sau alta. Fiecare, adică eu și fratele meu, am făcut ce am vrut noi, ce ne-a plăcut atunci. Tatăl meu a fost tot inginer silvic, acolo, mă lua cu el pe teren și la vânătoare … dar asta nu prea s-a lipit, de fapt nici el nu mergea des. Pescar a fost el, asta îi plăcea … dar la mine nici asta nu s-a lipit. A fost fain așa, cum s-au potrivit lucrurile, că tata a ieșit la pensie într-o vineri, iar eu m-am dus luni la post, chiar în locul lui. La Ocolul Silvic Topolnița.

Apoi am dat un examen la Brașov, erau mai multe posturi. Și eu am ales la Ocolul Silvic Zărnești. Așa am ajuns în Piatra Craiului. Când au venit cei de la Banca Mondială la noi, eu știam engleză si am mers cu ei pe teren. A fost o chestie naturală cumva și mi-a plăcut. Ei aveau o altă viziune, se uitau în jur cu alți ochi decât fusesem noi învățați să o facem. La început am lucrat la proiectul GEF, apoi lucrurile au devenit foarte serioase, s-a înființat administrația și m-am mutat acolo. Am stat puțin pe gânduri la început, era o plecare cam în necunoscut așa, să mă mut de la ocol la ceva care nu era clar pe atunci.

Dar s-a dovedit că făceam ce îmi plăcea, a fost o schimbare bună. Eram trei oameni cu care a început totul: Erika Stanciu, Oliviu Iorgu și cu mine. Era ceva nou, vroiam să rupem munții, eram tineri, în jur de 30 de ani cu toții și ne-am entuziasmat. Eram ca într-o altă lume atunci. Țin minte că a fost o discuție despre salarii, adică să avem, în cadrul proiectului de înființare a administrațiilor celor trei parcuri, salarii ca cele ale experților angajați de Banca Mondială. Că se putea. Și atunci am discutat și am hotărât că, pentru a asigura continuitatea, să avem aceleași salarii ca în Regia Națională a Pădurilor. Nu ar fi fost corect altfel.

Cum este să fii director de parc.

Păi la început nici nu eram director, nu eram nimic, doar doi oameni care lucram într-un birou la etajul întâi la ocol. Apoi am găsit alții, am început să formăm o echipă. Au fost mulți oameni buni la noi, care s-au format și apoi au plecat în alte părți, în străinătate, sau la alte organizații. A fost ca o școală așa pentru toți perioada aceea de la început. Am avut consultanți buni, care ne-au ajutat mult, cum a fost Mike Appleton. Am făcut plan de management, totul a fost concentrat și orientat spre a face lucrurile să funcționeze, în condițiile pe care le aveam atunci, cu ce știam atunci.

Colegii din RNP ne priveau mai ciudat, și acum sunt unii care cred ca noi ne ocupăm cu floricele pe aici, că lucrurile sunt ușoare și poetice. Deși între timp avem 22 de administrații de parcuri și s-a dovedit că activitatea este una complexă, cu proiecte și tipuri variate de activități.

Din 2004 în 2009 am lucrat și în București, la Serviciul de Arii Protejate din Regia Națională a Pădurilor (RNP). La început nu am vrut să merg, am fost cumva forțat, nu prea am avut de ales. Apoi s-au semnat contractele pentru încă 13 parcuri naționale și naturale administrate de RNP. Am fost pe teren pe la fiecare parc, le-am povestit și le-am arătat ce făceam noi la Piatra Craiului. Și asta mi-a plăcut. Așa că până la urmă, după ce s-a schimbat și guvernul, și directorul Regiei, am rămas. A fost o experiență bună. Oamenii au fost cei mai importanți, să îi găsim, să intre în experiența asta nouă.

E nevoie să fii insistent când ești director de parc. Asta mi-a folosit. Uite, chiar ieri, am reușit și am primit aprobarea să băgăm în categoria de protecție 350 de hectare de pădure. Vrem de mult asta. E chiar pădurea care cuprinde traseul ce urcă la Fântâna lui Botorog. E o pădure frumoasă acolo, are peste 100 de ani. Și noi am zis că nu se poate, sunt mii de turiști care trec în fiecare an, nu e în regulă să se taie acolo, pădurea aia trebuie să rămână. Între timp a aprobat și ministrul mediului. Trebuie să îngrijești fiecare inițiativă din asta, să o vadă oamenii potriviți, cei care pot să o înțeleagă și să te sprijine.

Ce este cel mai greu.

Cel mai dificil e cu oamenii. Asta e cel mai greu, să comunici cu toți, să le acorzi atenție tuturor, sunt multe situații conflictuale care apar la un parc. Pe teren mergi, faci inventariere, monitorizare, marcare, urmărești cum merg lucrurile. Dar cu oamenii trebuie să te întâlnești, să discuți. Iar noi nu am fost învățați să facem toată partea asta, cu comunitățile, cu comunicarea, a trebuit să o dezvoltăm din mers. Iar acum sunt mai multe presiuni decât erau acum 10 ani să zicem, sunt mai mulți bani disponibili pentru proiecte care distrug mediul, amenințările sunt mai mari. Și nu ne iese totul mereu.  

Oamenii au problemele lor. De exemplu, pănă acum câțiva ani, dacă nu aveai amenajament nu puteai scoate lemn de foc de pe proprietatea ta de pădure. Și veneau localnicii din parc să le dăm aviz. În Argeș mai ales, sunt mulți proprietari care nu au amenajament. Și le spuneam ca nu avem ce să facem, asta era legea. Până când s-a schimbat codul silvic, iar acum este permis. Dar vedeți că primarul, când era vorba, putea să zică „da’, că din cauza lui, a directorului, și a celor de la parc, doar ei sunt de vină”. Nu că așa e legea. Cam așa se duc lucrurile. Și e de înțeles, într-un fel.

Alt caz e în Zărnești, cu proprietarii de teren de pe malul stâng și cei de pe malul drept al Bârsei. Unii sunt în parc, ceilalți nu. Unii au restricții, ceilalți nu. Unii pot vinde terenurile, la un preț bun, și pot avea un venit din asta, ceilalți nu. Și așa se creează nemulțumiri. Acestea sunt lucruri reale, pe care omul le simte când poate să câștige niște bani. Nu există nici o compensație pentru proprietarii care au terenuri în parc.

Politica va influneța mereu mersul lucrurilor, inclusiv la parcuri, în orice formă de organizare am fi. Mă uit și la țările din jur, Polonia, Slovacia, sunt diverse probleme în ultimii ani peste tot, presiunea dezvoltării este mare. Peste tot e destul de complicat, și la noi mai mult, cu diversitatea naturii pe care o avem. Și totuși noi avem entități juridice distincte pentru administrații, parcurile sunt implicate în administrarea resurselor din zonele lor.

Tăierea pădurilor.

Din 2004 până în 2006 s-au tăiat ras aproximativ 300 de hectare de pădure, majoritatea legal din păcate, în județul Argeș. Au fost 400 de proprietari pe 300 de hectare când s-au făcut retrocedările, așa cum s-au făcut. Și până în 2006, când s-a putut schimba legea, astea au fost consecințele. Fotografiile de acolo de la Grind încă circulă pe internet, arată groaznic, ăsta e adevărul.

La facultate la silvicultură am avut un profesor, Stănescu se numea. Vorbea așa din cap, povestea. Era singurul profesor care nu citea cursul. Și erau două tabere în facultate, cultura cu Stănescu și exploatarea, cu Ionașcu. Și profesorul Stănescu zicea „ Uite, ăștia de la exploatare zic că pădurea nu crește dacă nu o tai. Nu-i adevărat domnule, pădurea crește, n-are nevoie de om. Dacă România ar fi o țară bogată și si-ar permite, n-ar mai tăia pădurile deloc.” Ei, cine a putut, a băgat la cap atunci.

Ce este cel mai frumos.

Să merg pe teren. Să privesc. Să fac fotografii. Am început de când eram la ocol în Zărnești. Avem un aparat Zenith pe atunci, din acela vechi. Acum ne folosește fotografia. Fac și eu, fac și alți colegi, avem și fotografi profesioniști care vin în parc. Am făcut și filme. Și astea sunt căi prin care ajungem la oameni. Am avut și câte 30 000 de vizulizări la o fotografie pe Facebook. Fluturașul de stâncă. Două săptămâni l-am urmărit, am stat și în coardă vis-a-vis de peretele cu cuibul ca să pot face un cadru mai bun. Așa te bucuri când reușești! Și se bucură și cei care văd.

Băiatul meu Luca, e cel mai mic, merge cu rangerii, face trasee, marchează poteci, merge cu bicicletele. Zice că vrea să dea la silvicultură. Om vedea. Cum mergem mai departe.

Trebuie să mergem în continuare cu parcurile, să dezvoltăm lucrurile. Piedici vor fi mereu, legi care trebuie schimbate, oameni, proiecte. Da’ noi trebuie să mergem înainte.

Articolul este scris în cadrul proiectului Oameni pentru Natură finanţat de Fundaţia Pentru Parteneriat şi MOL România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *